Prietenia din ce in ce mai cautata ;)!

Tatal meu are o vorba: “fereste-ma Doamne de prieteni, caci de dusmani ma feresc singur!”. Mi s-a parut mereu anapoda acest proverb dar cred ca el stie de ce spune asta, chiar daca in ciuda afrimatiilor sale el era prieten cu toti. Nu uraste prietenia si nici pe prieteni, ci doar pe cei ce simuleza prietenia.

“Prietenii” te iubesc, doar cand le esti de folos, dar nu e o dragoste normala, ci e curvie, ca si curvia pe bani, iar asta e de cand e lumea si pamantul: “aşa e omul care înşală pe prietenul său şi zice: Da, am glumit!” (Pildele lui Solomon 26,19). Cand nu le mai esti de folos, dar nici nu le esti impotriva, cand incepi sa ai probleme de orice natura, nimeni nu te mai cunoaste sau aproape nimeni…, ce sa mai zic de ajutor. Atunci isi dau arma pe fata, deci nu ti-au fost prieteni, doar le-ai fost prieten util. Pe de alta parte, daca incepe sa iti mearga bine, financiar, in dragoste, in cariera sau oricum, au aceeasi reactie… dar de aceasta data nu mai e dispretul sau rusinea ca le esti inferior, ci gelozia ca nu le mai esti cel putin egal, ci superior. “De ce aceasta atitudine?”, caci asa au vazut ei prietenia, ca o continua concurenta, ca o continua idividualizare, ca un continuu dezinteres fata de celalalt. Asa ca, cum o dai, n-o potrivesti!

Bineinteles, prietenia se bazeaza si pe reciprocitate, conform regulii de aur, sa faci bine ca sa primesti bine. Asta nu inseamna ca asa e mereu sau ca asta inseamna a fi prieten, dovada e ca in crestinism se vorbeste despre dragostea intre oameni, dar nu neaparat mutuala, adica sa faci bine si atat, iar in rest sa nu te astepti la nimic, nici bun, dar nici rau. Nimic nu e perfect pe lumea asta, cu atat mai mult prietenia… Veti zice ca sunt idealist, nu, ci doar am punctat durerea mea cand vad ca relatiile nu se mai bazeaza decat pe interese, profit de orice natura, isterii, tachiari, jigniri, mici/mari rautati, si lista e deschisa, din nefericire. Unor asemenea prieteni nu le pot spune decat – parafrazandu-l pe Steinhardt – te iert prietene, dar asta nu inseamna ca imi mai esti simpatic.

Oare mai suntem in stare sa facem front comun in fata nedreptatii, a josniciei, a barbariei si a badaraniei, sarind in ajutorul unui prieten pana la a ne da viata ca in videoclipul de mai jos, daca noi nu suntem in stare sa fim prieteni in maruntele si putinele situatii ale vietii de zi cu zi?

Zi sabatica de cyberspace (in curand saptamana, luna, an sau viata fara internet?)

Pentru maine voi declara “zi libera de cyberspace”. Voi inchide pc-ul, si il voi aprinde doar poimaine. Voi face acest gest sabatic, nu pentru “a salva planeta”, ci pentru a acorda inca o zi intreaga din viata mea (fara internet), familiei mele. Nu voi mai raspunde pe chat-uri, nu voi mai actiona pe facebook, nu voi mai scrie comentarii la articolele citite si… nu voi mai da nici un “searci pa Goagal”, ci imi voi dedica aceasta zi in totalitate familiei mele. Putem trai si fara internet, si putem trai foarte bine. Aceasta zi o voi repeta cat mai des, pana o voi transforma in saptamani, luni, ani sau in viata,  cea care mi-a mai ramas… Oare poate fi adevarat, mai e posibil asa ceva, dupa ce ai gustat din lumea virtuala?

p.s. adaug acest fragment ce apartine mitropolitului Bartolomeu Anania [pentru cei ce cred in atotputernicia virtuala ]:

“Daca vom ajunge sa ne cunoastem, sa ne iubim, sa ne uram, sa ne casatorim, sa ne inmormantam doar prin internet, atunci intr-adevar ne vom instraina cu desavarsire unii de altii…” Bartolomeu Anania

Rendez-vous-ul cu eternitatea

Aproape in fiecare dimineata, dar mai rar vara caci e “vacanta” ma intalnesc tangential cu vesnicia. Sigur, pentru un crestin treaz asta ar trebui sa se intample mereu, concret, direct si mistic. Ei, pentru mine nu se intampla asa, caci nu sunt inca treaz, ma mai chinui des cu mahmureala teluricului. De fapt, e vorba de intalnirea mea cu cimitirul, ca simbol al eternului, a carui proximitate devine fizica, in fiecare zi cand imi insotesc copilul la scoala, care e chiar vizavi. Straniu, nu? Ei, nu e chiar asa de stranie vecinatatea celor doua si nici faptul ca drumul meu trece pe acolo ci mai degraba paradoxal.

Prima intalnire este cu fostul cimitir “abandonat” al spitalului psihiatric , unde crucile in mare parte seamana intre ele…, sunt mici, din ciment batut de vant, ploi si ani. Seamana foarte mult cu un cimitir militar, unde totul e simetric, unde se pare ca eroii au acelasi nume si jertfa fiecaruia cantareste la fel in fata Domnului sau a neamului. Sau, unde, telul pentru care s-au luptat, i-a animat pe toti pana la moarte. Aici in cimitirul spitalului – unde locuiesc decat doi brazi situati central, dintre care unul s-a uscat metaforic – gandesc ca in mod involuntar crucile seamana intre ele, dar care tradeaza faptul ca toti cei ingropati au indurat aceeasi suferinta, cea mentala.

Mergand inca cativa pasi si iesind din curtea spitalului, adica la vreo 50 metri, ma intalnesc cu celalalt cimitir. De data aceasta, in afara de cateva randuri de morminte ale eroilor satului situate intr-un colt – banuiesc din al II-lea Razboi mondial – ce sufera si ele de aceeasi simetrie plina de semnificatii, in rest diversitatea formelor si a culorilor materialelor dure din care sunt confectionate este in floare.

Dar nu asta e problema esentiala, adica forma si culoarea cimitirului, ci gandul la vesnicie si la desertaciunea acestei vieti care ma izbeste in plin obraz metafizic, de fiecare data tracand pe acolo. Din cand in cand zidurile fizice din piatra ale acestei “lumi”, a celor adormiti fac sa amortizeze cat de cat lovitura, nelasandu-ma sa vad intreaga splendoare a parcului celor mutati din lumea aceasta, chiar daca cate o cruce mai zvelta cu un Hristos sculptat batut in cuie pe piatra reuseste sa iti atraga atentia, batandu-te parca pe umar prieteneste in incercarea de a-ti arata din ce unghi ar trebui sa privesti splendoarea vesniciei.

Gandul la vesnicie este scurt, brusc si de o profunzime nespusa. E ca si cum lovitura asta ar trebui sa te faca KO lumii asteia trecatoare si sa te trezeasca doar dincolo de corzile ringului lumesc, in “patul” odihnei vesnice, langa Doctorul tuturor sufletelor. Dar, nu, nu se intampla asa, caci unuia ca mie, ce face parte din neamul “celor tari in cerbice” le trebuie parca o mie si una de KO-uri pentru a insinua ca au inteles. Pericolul e mare pentru incapatanati, caci in asteptarea mai multor KO-uri risti ca situatia sa se rastoarne, iar ratarea ocaziilor, de a intelege cum trebuie lumea, sa se razbune pana la a cadea in coma eterna a neantului. Pe de alta parte, sentimentul trecerii timpului si a imensitatii vesniciei e atat de puternic incat imi venea intr-o zi sa urlu la un “trecator” ce purta o stropitoare pentru a uda florile unui mormant, “sa lase mortii sa-si ingroape mortii” si sa ne “revenim” impreuna, incercad astfel sa-i impartasesc starea paradoxala de spaima si bucurie traita.

Omule, lumea de aici e doar “o lumina” – cum zicea Staniloae – pentru cea de dincolo, e doar o trecere, e doar o mare de cautare, o lumina ce poate creste in intensitate numai pentru cei ce au ochi sa vada prin si dincolo de ea sau, tot ea, poate deveni “intunericul” cel mai intens al existentei noastre, cand ne facem ca ploua la vederea ei. Cimitirul nu e decat realitatea existentei unei alte “lumini/lumi” inepuizabile. El e poarta pe care vrand, nevrand o deschidem la un moment dat – dar mereu la sfarsitul acestei vieti pamantesti – si care ascunde cea mai mare “surpriza” a vietii noastre. Nadajduiesc ca, atunci cand o vom deschide sa nu ne intampine o voce angelica zicandu-ne: Ne pare rau, ati gresit, iadul e mai jos!

Am devenit cifre…

Am devenit numere, locuim printre statistici, printre foile dosarelor, trăim o condiţie matematică (?). Suntem băgaţi în seamă mai mult în proximitatea calculelor, în profituri şi suntem adunaţi doar pentru a alege „matematicieni”, care fac „cifre” pentru ei înşişi. Îmi cer iertare matematicienilor, căci îndrăznesc a utiliza termenul, dar nu vorbesc despre adevăraţii matematicieni.

Tradiţiile noastre, cutumele noastre, visele noastre au devenit şi ele cifre şi asta se vede cel mai adesea de Crăciun, de Paşte… Noi, ca persoane, ca fiinţe umane, noi nu mai valorăm nici cât o ceapă degerată (zice romanu’), noi suntem sclavii propriului nostru sistem, noi suntem cei care l-am creat pentru o falsă senzaţie de confort, care încălzeşte doar materia şi care s-a ridicat împotriva noastră, copleşindu-ne. Este ciudat, totuşi, cum de am putut construi ceva care ne sufocă, care scoţându-ne dintr-o veche dictatură pseudo-religioasă de secol iluminist, el, noul sistem ne cere a ne supune unei alte dictaturi, ce impune doctrina confortului: trebuie să consumaţi, voi sunteţi doar cifre!

Falimentăm spiritual pentru că dăm prea mult, mai mult decât este necesar Cezarului şi nimic lui Dumnezeu. Echilibrul normal a dispărut şi chiar nouă înşine nu ne mai dăm nimic sufletului. Dar există o soluţie, mereu există câte una, asta e comoara raţională a lumii de a mai avea o şansă: redescoperirea! Nu sunt patetic sau pesimist şi nici antisocial, dar soluţia este de a evada, da a ne elibera de acest sistem, mai întâi prin a începe a trăi într-un „exil” interior, ce va avea ca sens redescoperirea locului unde locuieşte sufletul nostru, taina noastră. În această provocare nu trebuie să-l uităm pe Cezar, daţi-i doar ceea ce trebuie, căci nu vrem să trăim în conflict, nu ăsta e scopul nostru. Redescoperirea interiorului este o modalitate de „a deschide ochii”, chiar dacă ei sunt deja deschişi, de a asculta, chiar dacă urechile noastre aud. Este un fel de a fi, în fine, uman, este vorba de a distruge cifra şi de a deveni infinit.

Slavă lui Dumnezeu, care nu contabilizează păcatele noastre, El iubeşte omul, calitatea, nu cantitatea!

M-am hotarat sa devin magar batran

Dupa ce sora mea mi-a trimis o poveste cu talc (pentru care ii multumesc), m-am gandit ca nu trebuie sa mai astept si sa devin urgent magar batran. Iata de ce:

Patania magarului batran

Intr-o buna zi, magarul unui taran cazu intr-o fantana. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore intregi, in timp ce taranul cauta sa vada ce e de facut. Pana la urma, taranul hotari ca magarul si-asa era batran, iar ca fantana, oricum secata, tot trebuia sa fie acoperita odata si-odata. El a ajuns la concluzia ca nu mai merita osteneala de a-l scoate pe magar din adancul fantanei. Asa ca taranul isi chema vecinii, ca sa-i dea o mana de ajutor. Fiecare dintre ei apuca cate o lopata si incepu sa arunce dezor pamant inauntrul fantanii.

Magarul pricepu de indata ce i se pregatea si se puse si mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, dupa citeva lopeti bune de pamant, magarul se potoli si tacu. Taranul privi in adancul fantanii si ramase uluit de ce vazu. Cu fiecare lopata de pamant, magarul cel batran facea ceva neasteptat: se scutura de pamant si pasea deasupra lui. In curand, toata lumea fu martora cu surprindere cum magarul, ajuns pana la gura fantanii, sari peste ghizduri si iesi frematand…

Nici “cezarului”, nici “dumnezeului”… de astazi”

Vai, erezie!!! Da, negandind toate datele problemei, este adevarat, titlul poate fi considerat ca eretic din punct de vedere social, dar si din punct de vedere religios. Ar putea/as putea fi catalogat, pe scurt: asocial si ateu. Sigur, doar pana aici pot bate “dioptriile” adaptatilor lumii de astazi, fie ei homo religiosus sau homo socialus. Nu vreau sa fiu prieten cu un Cezar care te sclavageste, care te umileste, care te desconsidera, care te “apreciaza” doar ca si carne de tun si care te indoctrineaza. De asemenea, nu cred intr-un Dumnezeu tiran, obsedat de putere, de neiubit, caruia trebuie sa i te prosternezi ca unui rege nemilos doar de ochii lumii, in loc sa-i cauti prietenia, familiaritatea si dragostea, taina si sa-i admiri slava.

Pe de alta parte, nu sunt anarhic, nu sunt nazi, nu sunt liber cugetator si nici nu-mi place haosul. Senzatia mea e ca deja traim intr-un haos si intr-un anarhism de neimaginat (nu in sensul “tare” al termenilor), si ca e nevoie de “ordine”, adica de a regandi, de a reconfigura, de a pastra ce trebuie si de a arunca sau recicla ce e expirat. Nu de un “new world order”, ci de a actiona liberi, nu crispati si constipati, ci cu masura, cu dragoste fata de Hristos si de celalalt. As vrea ca empatia, dragostea sa structureze relatiile dintre oameni, dintre crestini. Vise, vise… taica!

P. S. Intr-o zi cand fiul meu de 7 ani mi-a zis ca cineva s-a uitat urat la el si ca i-a fost teama, incercand sa-i dau curaj i-am spus:

- Nu trebuie sa-ti fie frica de nimic… decat de Dumnezeu!

dar el m-a intrebat copilareste, adica matur:

- Dar de ce trebuie sa-mi fie frica de Dumnezeu daca ma iubeste?

pentru mine a fost un soc, nu nedumerirea lui, ci ca modul meu de gandire teologic era falimentar (de fapt, indoctrinarea la care am fost supus miseleste atatia ani si la care m-am lasat supus), era supus fricii si nu dragostei. In acest context i-am zis:

- Da, ai dreptate, nu trebuie sa-ti fie frica de nimic!

Nori pe sticla si beton

Natura se priveste in oglinda si se minuneaza! Nu-i vine sa creada cat de mult s-a schimbat intre timp, cat de mult si-a lasat omul amprenta asupra chipului ei. Generatii si generatii de oameni au supus-o la operatii estetice care mai de care elucubrante. Suprafata ei devenind colturoasa si taioasa, neprimitoare si sufocanta.

Nereusind sa-i patrunda taina, omul s-a gandit sa o fardeze cu CO2 si s-o puna la dusuri reci acide. Vazand ca nici asa nu-si satisface nevoia de confort a inceput sa o impopotoneze cu zgarie nori. Suferinta ei s-a mai adancit inca o data, caci frumusetea ei paradisiaca de odinioara era pervertita si aruncata “à la poubelle”, arata cu degetul ca senila.

Vrajind-o mereu cu vorbe dulci zgomotoase de cai putere si numind-o paradis pamantesc, omul a strigat fericit la fiecare mare realizare: “i-am gasit sensul!”, adica sa o consumam fara limite. Si atunci, imbatat cu bunele sale intentii, fiecare a inceput sa ia tot ce a putut din bogatiile ei, fara sa o iubeasca si macar sa-i multumeasca.

Vremea trece, omul se mira ca toate incercarile lui de a o infrumuseta au uratit-o… Si totusi, ca o fata batrana, pe care nimeni nu a vrut sa o aleaga pentru simplitatea ei, ea, natura incearca sa-si aranjeze parul din nori in oglinda artificiala a lumii, parca spunandu-i ca inca nu a trecut timpul ei.

N-am mai scris nimic…

N-am mai scris nimic de multa vreme… (oricum, pe cine intereseaza?). Mare realizare! De fapt, se adauga la multe (ne)realizari pe care le cuceresc in fiecare zi. Parca incep sa cred ca si esecul se invata, ca si succesul, asa zicea cineva. Si, ce este mai neplacut e faptul ca, daca il (esecul/succesul) lasi sa alunce la vale, se manifesta ca bulgarele de zapada, creste.

N-am mai scris caci imi era frica sa nu fiu iar pesimist (i.e. sa fac pe plac esecului) si, iata, de ce iti e frica nu scapi niciodata ). Ma intreb, de ce nu se construieste un accelerator de optimism, nu de particule? Ar fi mai interesant, mai de folos sa stii cum sa faci o lume mai fericita, decat sa stii din ce e facuta (dar poate ca e nevoie sa stim din ce e facuta ca sa o facem fericita ). In fine iar ma dau “Gica Contra”, de asa imi e firea, si asta mai ales in scris, caci in societate incerc sa ma abtin cat pot.

Timpul trece, prietenii se duc, iar eu devin inabordabil, ca piatra. “Lumea” nu se incurca cu pesimistii, nu ca ar fi ea optimista, ci pentru ca ii e teama sa nu devina mai pesimista decat e. Dar, sa nu uite: “de ce ii e frica nu o sa scape niciodata”! Eu o sa ma straduiesc sa fiu mai curajos si o sa-i trag palme pesimismului pana o sa “optez” pentru celalalt.

Si, ca sa dau la o parte pesimismul, am scris! Am scris… ceva, pesimist!

On est devenu « des chiffres »

On est devenu des numéros, on habite parmi les statistiques, parmi des feuilles de dossiers, on vit une condition mathématique. Nous sommes intéressants beaucoup plus dans des calcules, dans les profits et nous sommes ramassés seulement pour élire des « mathématiciens », qui font que des « chiffres » pour eux même. Je demande pardons aux mathématiciens car j’ai osé d’utiliser le terme, mais je ne parle pas de vrais mathématiciens.

Nos traditions, nos coutumes, nos rêves ont devenus aussi des chiffres et ça se voit souvent pendant le Noël, le Pâques…  Nous, en tant que personne, en tant qu’êtres humaines, nous ne valons rien, nous sommes les esclaves du notre propre système, c’est nous qui l’avons créé pour un faux confort qui chauffe que la matière et il s’est retourné envers nous, en nous comblant. C’est bizarre, quant même, comment nous avons pu construire quelque chose qui nous étouffe, qui en nous sortant d’une vieille dictature doctrinaire pseudo-religieuse du 19ème siècle, il (le nouveau système) nous demande d’obéir une autre dictature doctrinaire du confort, vous devez consumer, vous êtes que des chiffres !

Nous faillirons ! Parce que nous donnons trop beaucoup, à peu près tout au César et rien au Dieu. L’équilibre normal est disparu et même pour nous-même, nous ne donnons rien. Mais il y a une solution, toujours il y a une, c’est le trésor de ce monde d’avoir la chance : la solution. Je ne suis pas pathétique ou pessimist et ni antisocial, mais la solution est d’échapper, de se libérer de ce système, d’abord par commencer de vivre dans un exil intérieur, qui va nous faire redécouvrir où habite notre âme. Dans ce défi il ne faut pas oublier le César en donnant ce qu’il a besoin, parce qu’il ne faut pas entrer en conflit avec lui, ce n’est pas notre but. La redécouverte de l’intérieur est une façon d’ouvrir les yeux, même s’ils sont déjà ouverts, d’entendre même si nos oreilles entendent. C’est une manière d’être enfin humain, il s’agit d’écraser « le chiffre » et de devenir infini.

Gloire au Dieu qu’il ne comptabilise pas nos péchés, il aime que l’amour !

“Evropa” iubeste prostimea

“Evropa” iubeste “prostimea”, dar nu trebuie sa generalizam, dar o iubeste, adica iubeste omul bleg, fara personalitate, cel care niciodata nu zice nimic, care e distrus ca a pierdut telenovela preferata sau care se supraspecializeaza dar nu stie de ce.

Banuiesc ca nu numai “Evropa” iubeste astfel de caractere, cred ca toate continentele isi exprima aceasta afectivitate bolnavicioasa fata de “prostime” intr-o anumita masura. Sub numele de cod: consumatorul, electorul, clientul, pacientul, enoriasul descoperim “prostimea” oameni care gandesc, se bucura, se roaga, muncesc si sunt manipulati. Ei devin cantitate, numere si sunt numiti in fel si chip si sunt inclusi doar in ecuatiile care genereaza profit.

Ei conteaza doar in calculele noastre mercantile, iar in cele afective sunt exclusi caci pot deveni periculosi si religiosi. Laicul triumfa sub infatisarea consumatorului care se calca in picioare cand vede scris “solde”, care cumpara chiar fara sa aiba nevoie, doar dintr-un reflex comercial, ca mai tarziu sa le vanda la targul de vechituri.

Nu am ceva cu lumea asta mercantila, ci am ceva imporiva atitudinii ei agresiva de a face tot posibilul sa-mi intre sub unghii, de a-mi scurcicuita sinapsele. Am ceva cu atitudinea ei de a ma converti cu orice pret la noua religie a “nesatulului”. Trebuie sa dam Cezarului ce e al lui, dar nimic mai mult, ci doar ce e al lui.

Ehee, lumea are alte valori, alte prietenii, alte tabieturi… si noi le iubim.