De la o vreme realizez cat de ipocrit pot sa fiu. Poate asta e un semn bun, nu ca am devenit ipocrit, ci ca Dumnezeu imi da puterea sa realizez acest lucru, fapt ce ma asigura ca sunt intr-un fel pe drumul cel bun, caci inca mai am capacitatea introspectiei. Cu cat gandesti mai mult, cu atat devi mai subtil si incepi sa vrei sa controlezi chiar mintea ta, gesturile tale, cuvintele tale. Asadar, a spune ceea ce nu gandesti este un semn de ipocrizie. A conduce spre exemplu o discutie, « jucand teatru » e tot un semn de ipocrizie, caci una gandesti si alta spui. Deci, cu cat devi mai sofisticat, mai subtil, mai complicat, cu atat intensitatea ipocriziei creste, cu atat ea, ipocrizia se diversifica.
Mai exista oare vreo metoda de a revini la simplitate, te reintoarcere la modul simplu de gandire, dar nu simplist (i.e. prostanac), ci la modul sincer si curat, la momentul in care gandirea e in directa relatie cu dragostea, cu ceea ce simti ? Cum sa te debarasezi de toata artificialitatea sofisticarelii si sa ajungi sa « spui lucrurilor pe nume », sa te deschizi intr-un mod minunat/luminat, bland, generos, saritor fata de ceilalti, fara sa astepti nimic in schimb ? Cum putem inlatura micile rautati, micile victorii ale mandriei personale in fata aproapelui ? Cum ? Cum, mai ales, dupa ce ne-am hranit o viata intreaga cu sofisticareli, pentru simplul fapt ca asa era/este « normal » din punct de vedere social ?
Oare nu cumva toata intelepciunea carturarilor e nebunie, caci te face sa te indepartezi de esential, filozafand despre el si epuizandu-l in tot felul de definitii si elucubratii sofistice, care toate incearca sa mistifice esentialul, banalizandu-l ?
Posted on aprilie 25, 2010
0