Intregul nostru mod de gandire e bazat pe un stereotip, acela ca 1+1=2 nu numai in matematica, ci in toate circumstantele relationale, afective, etc. Ba mai mult, gandim asa cand e vorba de celalalt si nu de noi insine… Pentru propria noastra persoana exista mereu o scuza de a ocoli introspectia, iar 1+1 poate face oricat, nu-i asa? Adica, mai  pe sleau, do ut des (dau ca sa primesc) – principiul reciprocitatii nu se prea aplica atunci cand ne vine randul sa intoarcem gestul celuilalt, dar imediat sarim “ca arsi” a pretinde ca ni se cuvine, ca ceilalti ne sunt datori, adica a cere ceea ce nu am dat. Paradoxal, mutualitatea se activeaza instantaneu cand e vorba de a intoarce raul, adica a ne razbuna.

Dilema e ca, de foarte multe ori, chiar stiind ca asteptarea noastra nu va avea rezultatul dorit, ci cel real (caci nu in toate cazurile dorit=real), cadem in capcana rutinei de a gandi prin categoriile stereotipale si de aici si suferinta mintii si a inimii. Suferinta apare inevitabil, caci ceilalti nu sunt/nu vad lucrurile ca noi, iar noi ne supralicitam dreptatea noastra, iar ei pe a lor. Exista sigur si posibilitatea de a le vedea corect, dar nu asta ne legitimeza in a ne “impune” sistemul nostru de valori, dar nici a cadea in capcana de a-l considera pe al celuilalt ca fiind corect, in cazul in care nu e. Chiar daca exista o solutie pentru fiecare problema de genul asta, din nefericire, nu exista reteta universal valabila, realitate ce ne frustreaza de fiecare data.

Cel mai la indemana in astfel de cazuri e sa nu-l judecam pe celalalt mai mult decat trebuie/sau poate deloc – daca suntem in stare de asa ceva – si sa incercam sa nu ne facem in mod pripit o idee despre el, adica sa lasam timpul si faptele sa vorbeasca si sa credem totusi ca si cel din urma poate fi cel dintai, adica a doua sansa sa nu-i fie luata niciodata. Crestineste, ar trebui sa dam ca sa dam, caci deja Dumnezau ne da si sa nu asteptam nimic in schimb de la celalalt, nici bine, nici rau, lasandu-l pe Dumnezeu sa aprecieze sau nu gestul nostru.

Mai exista oare vreo metoda de a revini la simplitate, te reintoarcere la modul simplu de gandire, dar nu simplist (i.e. prostanac), ci la modul sincer si curat, la momentul in care gandirea e in directa relatie cu dragostea, cu ceea ce simti ? Cum sa te debarasezi de toata artificialitatea sofisticarelii si sa ajungi sa « spui lucrurilor pe nume », sa te deschizi intr-un mod minunat/luminat, bland, generos, saritor fata de ceilalti, fara sa astepti nimic in schimb ? Cum putem inlatura micile rautati, micile victorii ale mandriei personale in fata aproapelui ? Cum ? Cum, mai ales, dupa ce ne-am hranit o viata intreaga cu sofisticareli, pentru simplul fapt ca asa era/este « normal » din punct de vedere social ?

Oare nu cumva toata intelepciunea carturarilor e nebunie, caci te face sa te indepartezi de esential, filozafand despre el si epuizandu-l in tot felul de definitii si elucubratii sofistice, care toate incearca sa mistifice esentialul, banalizandu-l ?

Dumnezeu sa va ocroteasca si sa va rasplateasca dupa fapta voastra! Multumesc este putin spus…

…

“Prietenii” te iubesc, doar cand le esti de folos, dar nu e o dragoste normala, ci e curvie, ca si curvia pe bani, iar asta e de cand e lumea si pamantul: “aşa e omul care înşală pe prietenul său şi zice: Da, am glumit!” (Pildele lui Solomon 26,19). Cand nu le mai esti de folos, dar nici nu le esti impotriva, cand incepi sa ai probleme de orice natura, nimeni nu te mai cunoaste sau aproape nimeni…, ce sa mai zic de ajutor. Atunci isi dau arma pe fata, deci nu ti-au fost prieteni, doar le-ai fost prieten util. Pe de alta parte, daca incepe sa iti mearga bine, financiar, in dragoste, in cariera sau oricum, au aceeasi reactie… dar de aceasta data nu mai e dispretul sau rusinea ca le esti inferior, ci gelozia ca nu le mai esti cel putin egal, ci superior. “De ce aceasta atitudine?”, caci asa au vazut ei prietenia, ca o continua concurenta, ca o continua idividualizare, ca un continuu dezinteres fata de celalalt. Asa ca, cum o dai, n-o potrivesti!

Bineinteles, prietenia se bazeaza si pe reciprocitate, conform regulii de aur, sa faci bine ca sa primesti bine. Asta nu inseamna ca asa e mereu sau ca asta inseamna a fi prieten, dovada e ca in crestinism se vorbeste despre dragostea intre oameni, dar nu neaparat mutuala, adica sa faci bine si atat, iar in rest sa nu te astepti la nimic, nici bun, dar nici rau. Nimic nu e perfect pe lumea asta, cu atat mai mult prietenia… Veti zice ca sunt idealist, nu, ci doar am punctat durerea mea cand vad ca relatiile nu se mai bazeaza decat pe interese, profit de orice natura, isterii, tachiari, jigniri, mici/mari rautati, si lista e deschisa, din nefericire. Unor asemenea prieteni nu le pot spune decat – parafrazandu-l pe Steinhardt – te iert prietene, dar asta nu inseamna ca imi mai esti simpatic.

Oare mai suntem in stare sa facem front comun in fata nedreptatii, a josniciei, a barbariei si a badaraniei, sarind in ajutorul unui prieten pana la a ne da viata ca in videoclipul de mai jos, daca noi nu suntem in stare sa fim prieteni in maruntele si putinele situatii ale vietii de zi cu zi?

p.s. adaug acest fragment ce apartine mitropolitului Bartolomeu Anania [pentru cei ce cred in atotputernicia virtuala ]:

“Daca vom ajunge sa ne cunoastem, sa ne iubim, sa ne uram, sa ne casatorim, sa ne inmormantam doar prin internet, atunci intr-adevar ne vom instraina cu desavarsire unii de altii…” Bartolomeu Anania

Prima intalnire este cu fostul cimitir “abandonat” al spitalului psihiatric , unde crucile in mare parte seamana intre ele…, sunt mici, din ciment batut de vant, ploi si ani. Seamana foarte mult cu un cimitir militar, unde totul e simetric, unde se pare ca eroii au acelasi nume si jertfa fiecaruia cantareste la fel in fata Domnului sau a neamului. Sau, unde, telul pentru care s-au luptat, i-a animat pe toti pana la moarte. Aici in cimitirul spitalului – unde locuiesc decat doi brazi situati central, dintre care unul s-a uscat metaforic – gandesc ca in mod involuntar crucile seamana intre ele, dar care tradeaza faptul ca toti cei ingropati au indurat aceeasi suferinta, cea mentala.

Mergand inca cativa pasi si iesind din curtea spitalului, adica la vreo 50 metri, ma intalnesc cu celalalt cimitir. De data aceasta, in afara de cateva randuri de morminte ale eroilor satului situate intr-un colt – banuiesc din al II-lea Razboi mondial – ce sufera si ele de aceeasi simetrie plina de semnificatii, in rest diversitatea formelor si a culorilor materialelor dure din care sunt confectionate este in floare.

Dar nu asta e problema esentiala, adica forma si culoarea cimitirului, ci gandul la vesnicie si la desertaciunea acestei vieti care ma izbeste in plin obraz metafizic, de fiecare data tracand pe acolo. Din cand in cand zidurile fizice din piatra ale acestei “lumi”, a celor adormiti fac sa amortizeze cat de cat lovitura, nelasandu-ma sa vad intreaga splendoare a parcului celor mutati din lumea aceasta, chiar daca cate o cruce mai zvelta cu un Hristos sculptat batut in cuie pe piatra reuseste sa iti atraga atentia, batandu-te parca pe umar prieteneste in incercarea de a-ti arata din ce unghi ar trebui sa privesti splendoarea vesniciei.

Gandul la vesnicie este scurt, brusc si de o profunzime nespusa. E ca si cum lovitura asta ar trebui sa te faca KO lumii asteia trecatoare si sa te trezeasca doar dincolo de corzile ringului lumesc, in “patul” odihnei vesnice, langa Doctorul tuturor sufletelor. Dar, nu, nu se intampla asa, caci unuia ca mie, ce face parte din neamul “celor tari in cerbice” le trebuie parca o mie si una de KO-uri pentru a insinua ca au inteles. Pericolul e mare pentru incapatanati, caci in asteptarea mai multor KO-uri risti ca situatia sa se rastoarne, iar ratarea ocaziilor, de a intelege cum trebuie lumea, sa se razbune pana la a cadea in coma eterna a neantului. Pe de alta parte, sentimentul trecerii timpului si a imensitatii vesniciei e atat de puternic incat imi venea intr-o zi sa urlu la un “trecator” ce purta o stropitoare pentru a uda florile unui mormant, “sa lase mortii sa-si ingroape mortii” si sa ne “revenim” impreuna, incercad astfel sa-i impartasesc starea paradoxala de spaima si bucurie traita.

Omule, lumea de aici e doar “o lumina” – cum zicea Staniloae – pentru cea de dincolo, e doar o trecere, e doar o mare de cautare, o lumina ce poate creste in intensitate numai pentru cei ce au ochi sa vada prin si dincolo de ea sau, tot ea, poate deveni “intunericul” cel mai intens al existentei noastre, cand ne facem ca ploua la vederea ei. Cimitirul nu e decat realitatea existentei unei alte “lumini/lumi” inepuizabile. El e poarta pe care vrand, nevrand o deschidem la un moment dat – dar mereu la sfarsitul acestei vieti pamantesti – si care ascunde cea mai mare “surpriza” a vietii noastre. Nadajduiesc ca, atunci cand o vom deschide sa nu ne intampine o voce angelica zicandu-ne: Ne pare rau, ati gresit, iadul e mai jos!

Tradiţiile noastre, cutumele noastre, visele noastre au devenit şi ele cifre şi asta se vede cel mai adesea de Crăciun, de Paşte… Noi, ca persoane, ca fiinţe umane, noi nu mai valorăm nici cât o ceapă degerată (zice romanu’), noi suntem sclavii propriului nostru sistem, noi suntem cei care l-am creat pentru o falsă senzaţie de confort, care încălzeşte doar materia şi care s-a ridicat împotriva noastră, copleşindu-ne. Este ciudat, totuşi, cum de am putut construi ceva care ne sufocă, care scoţându-ne dintr-o veche dictatură pseudo-religioasă de secol iluminist, el, noul sistem ne cere a ne supune unei alte dictaturi, ce impune doctrina confortului: trebuie să consumaţi, voi sunteţi doar cifre!

Falimentăm spiritual pentru că dăm prea mult, mai mult decât este necesar Cezarului şi nimic lui Dumnezeu. Echilibrul normal a dispărut şi chiar nouă înşine nu ne mai dăm nimic sufletului. Dar există o soluţie, mereu există câte una, asta e comoara raţională a lumii de a mai avea o şansă: redescoperirea! Nu sunt patetic sau pesimist şi nici antisocial, dar soluţia este de a evada, da a ne elibera de acest sistem, mai întâi prin a începe a trăi într-un „exil” interior, ce va avea ca sens redescoperirea locului unde locuieşte sufletul nostru, taina noastră. În această provocare nu trebuie să-l uităm pe Cezar, daţi-i doar ceea ce trebuie, căci nu vrem să trăim în conflict, nu ăsta e scopul nostru. Redescoperirea interiorului este o modalitate de „a deschide ochii”, chiar dacă ei sunt deja deschişi, de a asculta, chiar dacă urechile noastre aud. Este un fel de a fi, în fine, uman, este vorba de a distruge cifra şi de a deveni infinit.

Slavă lui Dumnezeu, care nu contabilizează păcatele noastre, El iubeşte omul, calitatea, nu cantitatea!

Patania magarului batran

Intr-o buna zi, magarul unui taran cazu intr-o fantana. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore intregi, in timp ce taranul cauta sa vada ce e de facut. Pana la urma, taranul hotari ca magarul si-asa era batran, iar ca fantana, oricum secata, tot trebuia sa fie acoperita odata si-odata. El a ajuns la concluzia ca nu mai merita osteneala de a-l scoate pe magar din adancul fantanei. Asa ca taranul isi chema vecinii, ca sa-i dea o mana de ajutor. Fiecare dintre ei apuca cate o lopata si incepu sa arunce dezor pamant inauntrul fantanii.

Magarul pricepu de indata ce i se pregatea si se puse si mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, dupa citeva lopeti bune de pamant, magarul se potoli si tacu. Taranul privi in adancul fantanii si ramase uluit de ce vazu. Cu fiecare lopata de pamant, magarul cel batran facea ceva neasteptat: se scutura de pamant si pasea deasupra lui. In curand, toata lumea fu martora cu surprindere cum magarul, ajuns pana la gura fantanii, sari peste ghizduri si iesi frematand…

Pe de alta parte, nu sunt anarhic, nu sunt nazi, nu sunt liber cugetator si nici nu-mi place haosul. Senzatia mea e ca deja traim intr-un haos si intr-un anarhism de neimaginat (nu in sensul “tare” al termenilor), si ca e nevoie de “ordine”, adica de a regandi, de a reconfigura, de a pastra ce trebuie si de a arunca sau recicla ce e expirat. Nu de un “new world order”, ci de a actiona liberi, nu crispati si constipati, ci cu masura, cu dragoste fata de Hristos si de celalalt. As vrea ca empatia, dragostea sa structureze relatiile dintre oameni, dintre crestini. Vise, vise… taica!

P. S. Intr-o zi cand fiul meu de 7 ani mi-a zis ca cineva s-a uitat urat la el si ca i-a fost teama, incercand sa-i dau curaj i-am spus:

- Nu trebuie sa-ti fie frica de nimic… decat de Dumnezeu!

dar el m-a intrebat copilareste, adica matur:

- Dar de ce trebuie sa-mi fie frica de Dumnezeu daca ma iubeste?

pentru mine a fost un soc, nu nedumerirea lui, ci ca modul meu de gandire teologic era falimentar (de fapt, indoctrinarea la care am fost supus miseleste atatia ani si la care m-am lasat supus), era supus fricii si nu dragostei. In acest context i-am zis:

- Da, ai dreptate, nu trebuie sa-ti fie frica de nimic!

Natura se priveste in oglinda si se minuneaza! Nu-i vine sa creada cat de mult s-a schimbat intre timp, cat de mult si-a lasat omul amprenta asupra chipului ei. Generatii si generatii de oameni au supus-o la operatii estetice care mai de care elucubrante. Suprafata ei devenind colturoasa si taioasa, neprimitoare si sufocanta.

Nereusind sa-i patrunda taina, omul s-a gandit sa o fardeze cu CO2 si s-o puna la dusuri reci acide. Vazand ca nici asa nu-si satisface nevoia de confort a inceput sa o impopotoneze cu zgarie nori. Suferinta ei s-a mai adancit inca o data, caci frumusetea ei paradisiaca de odinioara era pervertita si aruncata “à la poubelle”, arata cu degetul ca senila.

Vrajind-o mereu cu vorbe dulci zgomotoase de cai putere si numind-o paradis pamantesc, omul a strigat fericit la fiecare mare realizare: “i-am gasit sensul!”, adica sa o consumam fara limite. Si atunci, imbatat cu bunele sale intentii, fiecare a inceput sa ia tot ce a putut din bogatiile ei, fara sa o iubeasca si macar sa-i multumeasca.

Vremea trece, omul se mira ca toate incercarile lui de a o infrumuseta au uratit-o… Si totusi, ca o fata batrana, pe care nimeni nu a vrut sa o aleaga pentru simplitatea ei, ea, natura incearca sa-si aranjeze parul din nori in oglinda artificiala a lumii, parca spunandu-i ca inca nu a trecut timpul ei.